Dăruim la Tg.-Mureş, Merişor şi Moişa

Ultima zi de acţiune, în care am vizitat Şcoala Generala nr.7 din Tg-Mureş, în cadrul căreia există un program de tip after-school dedicat copiilor din familii cu risc de abandon şcolar (mai clar, copii provenind din familii cu părinţii plecaţi în străinătate, sau cu situaţie materială mai delicată). Mulţumim doamnelor profesoare şi învăţătoare de acolo, care ne-au facilitat întâlnirea cu copiii. Promitem să revenim acolo şi la anul.

A urmat apoi drumul la Merişor şi apoi la Moişa. La prima localitate, copiii tocmai aveau serbarea de final de an şi programul nostru s-a suprapus în mod fericit cu al lor.
La Moişa, suntem aşteptaţi pe coridor, de către doamna educatoare. Şi aici povestirea trece la persoana întâi, căci e mai simplu (povesteşte Mircea): doamna educatoare mă trage cu un aer complice în mica sală profesorală şi, spre totala mea surpriză, îmi arată un costum de moş care aşteaptă cuminte într-o cutie. Sunt somat, fără drept de apel, să mă costumez (pentru prima oară într-un asemenea travesti) pentru a le da copiilor pachetele în acest mod. Mi se spune că părinţii au refuzat (şi au toată înţelegerea mea, postum). Sunt lăsat singur, iar doamna educatoare merge să pregătească atmosfera. După câteva pufnituri, palme peste frunte şi oftaturi, îmi dau seama că nu am încotro şi purced să mă echipez. Precaut, pun camera pe auto-declanşare şi trag câteva cadre. Pentru posteritate. Experienţa de la pompieri îşi spune cuvântul şi sunt gata în 2 minute, cu barbă de vatelină, mustaţă, căciulă, nişte pantaloni caraghioşi şi un sacou încheiat cu ac de siguranţă. Mai oftez încă o dată şi mă las târât de braţ în sala unde aşteaptă copiii. Se bate în uşă, corul de copii mă invită, am inspiraţia de ultim moment să mă cocârjez, intru în sala în care o duzină de ochi măriţi mă urmăresc. De la căldură, dau cu mucii în mustaţa de vatelină, mă întreb dacă mi se văd cămaşa, playerul sau mustaţa reală. Am totuşi prezenţa de spirit să mă plâng de durerea de şale, sunt poftit pe un scaun, ochii mei scrutează feţele copiilor, parcă totuşi e comod aşa de după mască... Se cântă colinde, îmi joc partitura de Moş, frazele-clişeu, pe care de atâtea ori le-am auzit ca şi copil, îmi ies automat pe gură, acum sunt de partea opusă a baricadei... Par credibil, cel puţin din reacţia copiilor. Unul mai răsărit îmi studiază mâinile, sunt cam neridate, cam tinere, deh, mai nou Moşul se tratează cu creme anti-rid, nu ştiaţi? Fac minuni... După colinde, sunt pus să împodobesc şi eu bradul, apoi copiii fac cerc în jurul nostru ( al meu şi al bradului) şi cântă "Împodobeşte, tată, bradul", e încă o premieră pentru mine, am acum 20 de suflete în plus, mă simt covârşit... Apoi le dau pachetele, aproape că n-aş mai ieşi din rol, mă simt bine, ies cu regret că s-a terminat. În urma mea, în drum spre sala profesorală, aud exclamaţiile de bucurie ale copiilor, descoperind surprizele din pachet. Acţiunea "Dăruim" 2010 la final!



click pe foto pentru a mări.

Ca de obicei, ziua de acţiune este pe Flickr